Tinerețea ți-o ocupi cu pregătirea pentru viață, iar bătrânețea cu amintirea a ceea ce ai trăit. Făcând acestea, ratezi prezentul, singurul care există, căzând în două capcane, cea a viitorului care nu există și cea a trecutului care nu mai există. Cât timp pierdut. Sau, mai degrabă cât prezent pierdut. Ar trebui să nu trăim decât clipa, sub unicul ei soare. Amintirea nu luminează, stinge. Cât despre planuri, acestea nu distilează decât raze înguste de lumină, selective și sărace asupra asupra realității imediate.
Jurnalul unei iubiri pierdute am cumpărat-o prin luna mai, și, iată că, în sfârșit am ajuns să-i scriu recenzia. Căutam cărți apărute recent, am văzut că e câștigătoarea premiului Jules Renard și, ca să recunosc, într-un fel, m-a atras și coperta care, în opinia mea transmite suficientă emoție și curiozitate cât să-ți dorești să pătrunzi dincolo de ce se vede la exterior. Deși e o lectură foarte ușoară, în sensul că se citește cu lejeritate, eu m-am întins mai mult decât era necesar. De ce? Pentru că, personal, nu prea m-a prins scriitura lui ERIC EMMANUEL SCHMITT. Nu spun că mă declar total nemulțumită de carte și de modul cum autorul a ales să-și așeze pe tavă toate trăirile provocate de decesul mamei, dar, pretențiile mele literare au cam strâmbat din nas, ca să zic așa.
E un gest curajos faptul că Schmitt și-a transformat jurnalul (de doliu) într-o carte, dar, din punctul meu de vedere, mi-ar fi plăcut să atingă mult mai multe puncte privind relația (atât de apropiată) cu mama lui și să reușească să depășească cu mai multă ușurință cele întâmplate. Da! Am înțeles că e un jurnal și nu neg că s-ar putea să fie o pretenție strict de-a mea care țintește prea sus, dar, la un moment dat, am simțit că sunt prea multe valențe distorsionate din cauza trăirilor intense și amintirilor ce s-au creat de-a lungul anilor.
Totuși, prezentul e în față și așteaptă cu inima până în gât să fie trăit
De Eric, fiul Jeanninei Schmitt, campioană a Franței la viteză, scriitorul, actorul, regizorul de film, scenaristul, doctor în filosofie, dramaturgul, Schmitt. E un univers întreg care e însetat de talentul lui. Și are multe de oferit, sunt convinsă.
Dovada: peste 20 de premii și distincții literare, plus că munca lui a fost tradusă în 40 de limbi. Pe partea de filmografie, nu aveți cum să nu știți de Oscar și Tanti Roz (2009) unde a fost scenarist și regizor.
V-ați gândit cum e să trăiești lucrurile întotdeauna la dublu?
Ce mi-a rămas în minte a fost ideea când Schmitt spunea că, atunci când trecea printr-un eveniment, o făcea de două ori: o dată când era implicat direct în miezul problemei, și încă o dată când îi relata mamei. Practic, el simțea lucrurile de două ori și aștepta cu nerăbdare momentul când relua toate evenimentele prin povestirile alături de ea. Mama era cea care îi oferea deschiderea, iar acum, când ea nu a mai fost, acest obicei a rămas agățat într-un cui la care are acces, însă își amintește că e dureros, că orice atingere îi poate provoca doar regrete și că, în final, acest gest nu mai are nicio semnificație.
Să învăț. Să accept. Să învăț să înaintez fără ea, să călătoresc fără ea, să scriu cărți pe care nu le va citi, să creez spectacole pe care nu le va vedea, să primesc premii fără – ca-n vremea copilului lyonez – să alerg imediat la ea pentru a pândi mândria ce urma să-i inunde trăsăturile. Să accept să nu mai trăiesc de două ori în același timp, ca înainte, o dată pentru mine, o dată pentru ea, pentru a i-o povesti.
Monotonia e stinsă cu o linie fină de… Mister
În jurnal, Schmitt își arată îndoielile privind autenticitatea celui care a venit cu titulatura de tată, și cel care, în opinia lui, nu-i semăna deloc. Misterul se accentuează pe parcursul jurnalului când tot speră că adevărul va ieși la iveală. Dar, rămâne de văzut. Nu dau mai multe detalii, vă las pe voi să luați pulsul cărții.
Ca o concluzie generală, Jurnalul unei iubiri pierdute nu se înscrie neapărat pe lista cărților pe care le-aș recomanda mai departe, dar, cine știe, poate pe alții s-ar putea să-i prindă. E o carte emoționantă, are și câteva paragrafe bune, cu substanță, dar, pentru mine a fost o lectură de un nivel mediocru.
Însă, vreau să menționez că apreciez foarte mult stilul onest și, încă o dată, curajul de a așterne toate gândurile trăite cu atâta intensitate în perioada doliului. Ceea ce m-a bucurat și mai tare a fost faptul că, pe final, Eric își dă voie să se bucure de viață și are puterea de a afirma: ,,amintirile de la mama adaugă paragrafe în cartea existenței mele, nu o sărăcesc.”
